A fost odată ca niciodată...

Pe vremea când raţele nu aveau nume dar aveau patru picioare, înotau aşadar de două ori mai repede şi, la lăsarea serii, se ascundeau sus, printre ramurile sălciilor, coclenderii abia se rătăciseră prin zonă. Duceau în spate desagi cu de-ale gurii şi fasunguri folosite pe care încercau să le vândă celor de prin partea locului. 
La început reuşeau în majoritatea cazurilor deoarece băştinaşii - care aşteptau de mult lumina electrică şi ajutorul de şomaj - nu văzuseră până atunci cum arată un bec. Din nefericire, după un timp, fasungurile s-au sfârşit iar nici electricitatea, nici ajutorul de şomaj nu au ajuns prin acele locuri, fapt ce a dus la apariţia foametei în rândul coclenderilor, mai cu seamă a celor crăcănaţi şi cu şosete portocalii. 
Şi atunci, aceştia şi-au adus aminte de păsările cu patru picioare; fără niciun succes, întrucât acestea nu se lăsau prinse cu una cu două (şi nici cu trei). Exasperat de-a dreptul şi cu maţele ghiorţăind, cel mai înalt dintre coclenderii crăcănaţi şi cu şosete portocalii s-a apropiat de malul lacului privind supărat în sus, spre crengile sălciilor cocârjate deasupra apei. A dat cu pălăria ţuguiată de pământ, şi-a pus palmele la gură şi a răcnit:
- " 'raţ' ale dracului!"
Speriate, câteva non-raţe au căzut instantaneu în apropiere şi, de atunci, au început să fie numite "raţe" şi să se cuibărească uneori în varză. Iar coclenderii şi-au schimbat şosetele portocalii cu altele violet, deşi marea majoritate au rămas în continuare crăcănaţi.
Şi-am încălecat pe-o şa şi-a venit şi ajutorul de şomaj dar lumina electrică se lasă încă aşteptată...

Coclender Blues (I) - Calea lui Traian

Oscilând între două tufe de gânduri şi bâţâindu-şi iute cardiatorul, coclenderul se lăsă o vreme purtat pe o frunză de dafin frumos mirositoare. Adulmecând clorofila vâscoasă, se osteni zadarnic să desfacă cu dinţii capacul copacului. Nu-i reuşiră primele şase-şapte încercări, aşa că renunţă şi se dădu ceva mai încolo, mai aproape de luceafăr. Ostenit, se aşeză alene pe o carapace de broască ţestoasă, dezveli cu grijă senvişul învelit în staniol ruginiu şi începu să hrănească raţele rătăcite prin câmpul cu varză. Ceea ce ne face să credem că se lăsa, pe furiş, seara...

Pe Calea lui Traian foşnesc poeţii

concubinând cu praful de pe tobă
şi, aplicând o lege anaerobă,
se-njură peste gard ca precupeţii.

Mai scociorăşti gurmand cenuşa-n sobă
şi-ţi dai la coadă coate cu orbeţii?
Morocănosul, rudă cu scaieţii,
îşi face la costum întâia probă.

Sus pe Capela curge-alene ceara
din brazii cu parfum de altă dată.
Mai chicotesc copilele prin ţarcuri

nerăbdătoare să se lase seara

ca să-şi aline dragostea stricată? 

Că mult e dulce dragostea prin parcuri...