A fost odată ca niciodată...

Pe vremea când raţele nu aveau nume dar aveau patru picioare, înotau aşadar de două ori mai repede şi, la lăsarea serii, se ascundeau sus, printre ramurile sălciilor, coclenderii abia se rătăciseră prin zonă. Duceau în spate desagi cu de-ale gurii şi fasunguri folosite pe care încercau să le vândă celor de prin partea locului. 
La început reuşeau în majoritatea cazurilor deoarece băştinaşii - care aşteptau de mult lumina electrică şi ajutorul de şomaj - nu văzuseră până atunci cum arată un bec. Din nefericire, după un timp, fasungurile s-au sfârşit iar nici electricitatea, nici ajutorul de şomaj nu au ajuns prin acele locuri, fapt ce a dus la apariţia foametei în rândul coclenderilor, mai cu seamă a celor crăcănaţi şi cu şosete portocalii. 
Şi atunci, aceştia şi-au adus aminte de păsările cu patru picioare; fără niciun succes, întrucât acestea nu se lăsau prinse cu una cu două (şi nici cu trei). Exasperat de-a dreptul şi cu maţele ghiorţăind, cel mai înalt dintre coclenderii crăcănaţi şi cu şosete portocalii s-a apropiat de malul lacului privind supărat în sus, spre crengile sălciilor cocârjate deasupra apei. A dat cu pălăria ţuguiată de pământ, şi-a pus palmele la gură şi a răcnit:
- " 'raţ' ale dracului!"
Speriate, câteva non-raţe au căzut instantaneu în apropiere şi, de atunci, au început să fie numite "raţe" şi să se cuibărească uneori în varză. Iar coclenderii şi-au schimbat şosetele portocalii cu altele violet, deşi marea majoritate au rămas în continuare crăcănaţi.
Şi-am încălecat pe-o şa şi-a venit şi ajutorul de şomaj dar lumina electrică se lasă încă aşteptată...

Coclender Blues (III) - Recidivă

Frigiderul se ridică uşor de la pământ rotindu-se cu graţioase piruete prin bucătăria colorată cu miros de varză călită. "Teoria ca teoria dar practica ne omoară!" filozofează imprudent mătuşa în timp ce taie o bucată de slănină în felii subţiri-subţiri. În momentul următor, Practica deschide uşa brutal cu o lovitură de picior, şi descarcă tot încărcătorul mitralierei spre şorţul acoperit cu flori de mac. Mătuşa înţelege imediat că a avut dreptate, fapt care nu o împiedică să se prăbuşească fără suflare lângă cratiţa cu sarmale în timp ce frigiderul, fără să scoată o vorbă sau să lase vreo urmă, se strecoară afară prin geamul întredeschis al bucătăriei...

Mi-e sufletul în grevă generală

după plecarea ta intempestivă.

Ţi-ai luat cu tine-amoarea costelivă

şi geanta cu arome de migdală

iar paşii tăi, bomboane pe colivă,

s-au auzit rostogoliţi pe sală.

Credeam că eşti iubita principală

dar nu ai fost decât o recidivă.

Şi când, timid, ascuns după perdele,

vedeam cum traversezi tot bulevardul

în rochia ta albastră cu buline,

mi-am amintit de multele belele

în care mă băgai, udându-ţi fardul.

Să ştii, trecuto, asta nu mai ţine!

Coclender Blues (I) - Calea lui Traian

Oscilând între două tufe de gânduri şi bâţâindu-şi iute cardiatorul, coclenderul se lăsă o vreme purtat pe o frunză de dafin frumos mirositoare. Adulmecând clorofila vâscoasă, se osteni zadarnic să desfacă cu dinţii capacul copacului. Nu-i reuşiră primele şase-şapte încercări, aşa că renunţă şi se dădu ceva mai încolo, mai aproape de luceafăr. Ostenit, se aşeză alene pe o carapace de broască ţestoasă, dezveli cu grijă senvişul învelit în staniol ruginiu şi începu să hrănească raţele rătăcite prin câmpul cu varză. Ceea ce ne face să credem că se lăsa, pe furiş, seara...

Pe Calea lui Traian foşnesc poeţii

concubinând cu praful de pe tobă
şi, aplicând o lege anaerobă,
se-njură peste gard ca precupeţii.

Mai scociorăşti gurmand cenuşa-n sobă
şi-ţi dai la coadă coate cu orbeţii?
Morocănosul, rudă cu scaieţii,
îşi face la costum întâia probă.

Sus pe Capela curge-alene ceara
din brazii cu parfum de altă dată.
Mai chicotesc copilele prin ţarcuri

nerăbdătoare să se lase seara

ca să-şi aline dragostea stricată? 

Că mult e dulce dragostea prin parcuri...

Baladă cu manciclenderi şi cocciclopi

În teritoriul delimitat de prunul uscat (care face, aşadar, prune uscate) şi caisul cu alambic (producător autentic de caisată), coclenderii privesc cu jind la perfecta aliniere a planetelor. 

Din când în când, unul mai cu moţ se urcă gâfâind pe scăunelul cu trei picioare şubrede şi se străduieşte din toate răsputerile lui, atâtea câte i-au mai rămas, să aprindă luceafărul de ziuă cu bricheta lui argintoasă. Atunci când reuşeşte, şi asta se întâmplă foarte rar, ceilalţi coclenderi (fără moţ) izbucnesc în sincere urale şi ovaţii care trezesc brutal din somn nevestele manciclopilor tolănite în apropiere.

Şi, uite-aşa, am încălecat pe-o şa.... 

Iar peste ceva timp îşi fac apariţia, înfăşaţi în foi de varză, manciclenderii cei mititei şi cocciclopii trandafirii. Despre care nimeni nu poate spune cum şi de unde au apărut, deşi scutecele sunt tot atât de colorate, pe cât sunt de ude...