Insensibila ştampilă

Cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui coclender este să se îndrăgostească nebuneşte de o ştampilă.

Pare ireal. Şi nici coclenderului-şef Cioroboc Teofil nu i-a venit să creadă că totul este aevea până în dimineaţa în care s-a deşteptat cu ea în gând după un somn agitat şi plin de năucitoare vise. Şi-a dat seama, în timp ce îşi aranja mustaţa în faţa oglinzii, că ştampila în apropierea căreia îşi petrecea cel puţin opt ore în fiecare zi devenise cu timpul o prezenţă liniştitoare fără de care nu putea să-şi mai conceapă viitoarea-i existenţă. Dintre toate ştampilele pe care le folosise în lunga lui activitate de funcţionar public, unele rotunde, altele triunghiulare, dreptunghiulare sau pătrate, aceasta de acum, cu tuşul ei atât de violet, i se părea unică şi de neînlocuit.

Este de la sine înţeles că numita ştampilă nu-i dădea nicio atenţie, îl privea cu o crudă indiferenţă şi avea mereu ceva de obiectat de fiecare dată când coclenderul-şef Cioroboc Teofil încerca să strecoare vreo aluzie la o posibilă şi atât de dorită relaţie sentimentală.

- Je vous aime, mon timbre!... I love you, my stamp!... şoptea el dulce.

- Mi si rupi, şefu'! răspundea ea într-o limbă necunoscută.

Colegii de serviciu începuseră să şuşotească deja şi să glumească pe seama celor doi. Privirile pe care coclenderul-şef le furişa timid spre ştampila cea rotundă deveniseră subiect de chicoteli şi bârfe răutăcioase. 

La toate aceste schimbări minunate din viaţa coclenderului-şef Cioroboc Teofil se adăuga şi faptul că începuse să îşi lustruiască pantofii în fiecare dimineaţă, să îşi schimbe cravatele şi să se spele pe cap din două în două zile, fără a mai pune la socoteală că sticluţa cu apă de colonie se termina din ce în ce mai repede...

Haiku

Pe înserat, adică tocmai atunci când întreaga natură îşi ia rămas-bun de la radiaţia electromagnetică a cărei frecvenţă şi intensitate produc omului obişnuit cunoscuta senzaţie vizuală, un coclender cu fes de lână tras pe urechi şi pantaloni de trening peticiţi, aşezat pe banca îngustă din faţa porţii, se spală pe picioare într-un lighean smălţuit (peste tot) dar şi ruginit (pe ici pe colo).

- Fă Giulietoooo!!!... Hai-cu-prosopul-ăla-căl-uitai-pe-televizor-firar-măsa-dracului! 

O frunză de nuc ameţită de vânt cade în apa din lighean împrăştiind valuri mici şi delicate care mângâie gleznele zbârcite ale coclenderului...

Visând o damigeană

Ce se întâmplă când visezi o damigeană?
Prima întrebare a specialistului în vise ar fi: "Era ea goală sau plină?"
Dacă răspunsul tău este "goală", atunci visul prevesteşte averse de ploaie însoţite de descărcări electrice. Dacă răspunsul este "plină", atunci urmează a doua întrebare: "Cu ce era ea plină?"
Dacă era plină cu apă, atunci visul prevesteşte că va trebui să-ţi cumperi în curând un frigider nou. Dacă era plină cu vin, atunci mai mult ca sigur vei pierde numărul de telefon al clientului care ţi-a promis că îţi cumpără Dacia veche de doisprezece ani cu o mie de euro. Dacă era plină cu gaz, atunci trebuie să te fereşti de muşcătură de câine, vorbe de clacă şi mămăligă fierbinte.
Şi - având în vedere infinitele posibilităţi de umplere a unei damigene -  variantele pot continua...
În cazul în care nu doriţi să expuneţi prietenilor şi cunoştinţelor comune previziunile privitoare la viitorul dumneavoastră mai apropiat sau mai depărtat, varianta de răspuns care vă asigură liniştea ar fi: "Damigeana era plină cu gol", fapt ce blochează în majoritatea situaţiilor capacitatea de analiză a specialistului în vise.
Oricum, părerea mea este că nu e deloc bine să visaţi o damigeană. Mai bine visaţi un coclender trandafiriu...

A fost odată ca niciodată...

Pe vremea când raţele nu aveau nume dar aveau patru picioare, înotau aşadar de două ori mai repede şi, la lăsarea serii, se ascundeau sus, printre ramurile sălciilor, coclenderii abia se rătăciseră prin zonă. Duceau în spate desagi cu de-ale gurii şi fasunguri folosite pe care încercau să le vândă celor de prin partea locului. 
La început reuşeau în majoritatea cazurilor deoarece băştinaşii - care aşteptau de mult lumina electrică şi ajutorul de şomaj - nu văzuseră până atunci cum arată un bec. Din nefericire, după un timp, fasungurile s-au sfârşit iar nici electricitatea, nici ajutorul de şomaj nu au ajuns prin acele locuri, fapt ce a dus la apariţia foametei în rândul coclenderilor, mai cu seamă a celor crăcănaţi şi cu şosete portocalii. 
Şi atunci, aceştia şi-au adus aminte de păsările cu patru picioare; fără niciun succes, întrucât acestea nu se lăsau prinse cu una cu două (şi nici cu trei). Exasperat de-a dreptul şi cu maţele ghiorţăind, cel mai înalt dintre coclenderii crăcănaţi şi cu şosete portocalii s-a apropiat de malul lacului privind supărat în sus, spre crengile sălciilor cocârjate deasupra apei. A dat cu pălăria ţuguiată de pământ, şi-a pus palmele la gură şi a răcnit:
- " 'raţ' ale dracului!"
Speriate, câteva non-raţe au căzut instantaneu în apropiere şi, de atunci, au început să fie numite "raţe" şi să se cuibărească uneori în varză. Iar coclenderii şi-au schimbat şosetele portocalii cu altele violet, deşi marea majoritate au rămas în continuare crăcănaţi.
Şi-am încălecat pe-o şa şi-a venit şi ajutorul de şomaj dar lumina electrică se lasă încă aşteptată...

Coclender Blues (I) - Calea lui Traian

Oscilând între două tufe de gânduri şi bâţâindu-şi iute cardiatorul, coclenderul se lăsă o vreme purtat pe o frunză de dafin frumos mirositoare. Adulmecând clorofila vâscoasă, se osteni zadarnic să desfacă cu dinţii capacul copacului. Nu-i reuşiră primele şase-şapte încercări, aşa că renunţă şi se dădu ceva mai încolo, mai aproape de luceafăr. Ostenit, se aşeză alene pe o carapace de broască ţestoasă, dezveli cu grijă senvişul învelit în staniol ruginiu şi începu să hrănească raţele rătăcite prin câmpul cu varză. Ceea ce ne face să credem că se lăsa, pe furiş, seara...

Pe Calea lui Traian foşnesc poeţii

concubinând cu praful de pe tobă
şi, aplicând o lege anaerobă,
se-njură peste gard ca precupeţii.

Mai scociorăşti gurmand cenuşa-n sobă
şi-ţi dai la coadă coate cu orbeţii?
Morocănosul, rudă cu scaieţii,
îşi face la costum întâia probă.

Sus pe Capela curge-alene ceara
din brazii cu parfum de altă dată.
Mai chicotesc copilele prin ţarcuri

nerăbdătoare să se lase seara

ca să-şi aline dragostea stricată? 

Că mult e dulce dragostea prin parcuri...

Baladă cu manciclenderi şi cocciclopi

În teritoriul delimitat de prunul uscat (care face, aşadar, prune uscate) şi caisul cu alambic (producător autentic de caisată), coclenderii privesc cu jind la perfecta aliniere a planetelor. 

Din când în când, unul mai cu moţ se urcă gâfâind pe scăunelul cu trei picioare şubrede şi se străduieşte din toate răsputerile lui, atâtea câte i-au mai rămas, să aprindă luceafărul de ziuă cu bricheta lui argintoasă. Atunci când reuşeşte, şi asta se întâmplă foarte rar, ceilalţi coclenderi (fără moţ) izbucnesc în sincere urale şi ovaţii care trezesc brutal din somn nevestele manciclopilor tolănite în apropiere.

Şi, uite-aşa, am încălecat pe-o şa.... 

Iar peste ceva timp îşi fac apariţia, înfăşaţi în foi de varză, manciclenderii cei mititei şi cocciclopii trandafirii. Despre care nimeni nu poate spune cum şi de unde au apărut, deşi scutecele sunt tot atât de colorate, pe cât sunt de ude...

Acadeaua

Coclenderul cel albăstriu din cap până-n picioare şade rezemat dezinvolt de gardul primăriei sugând detaşat o acadea rotundă cu dungi albe şi roşii. O primise în dar vara trecută de la un coclender verzuliu (care-i venea chiar puţin nepot), însă o uitase din ce în ce mai mult în buzunarul cămăşii. Dar pe la orele două ale zilei de azi, pe când se aplecase să ridice o hârtie de zece lei pierdută de cineva în zăpada proaspătă, acadeaua îi căzuse din buzunar plescăind nervoasă. 

- Eşti un mare pişicher, maestre! îi spune ea printre dungi, topindu-se agale. Dar, pentru că sunt o doamnă şi îţi apreciez talentul, te iert cu entuziasm!.

În primul moment, coclenderul nu se minunează atât de tare că acadeaua vorbeşte, cât mai ales de conţinutul vorbelor ei. Aşa că o împătureşte cu grijă în hîrtia de zece lei şi o strecoară din nou în buzunarul cămăşii, fără să observe alaiul de manciclopi zgomotoşi care se îndreaptă în zbor lin pe deasupra primăriei, cu rachetele de tenis în mâini, spre sala de sport din apropiere...

Coclenderi pe-nserat

Pe vremea aceea, când perfectul nu mai era atât de simplu iar mai-mult-ca-perfectul începuse să devină oleacă imperfect, coclenderii cu zulufi ca pana corbului răpeau fecioarele din discoteci şi le înveleau în frunze de dud. Laolaltă cu puzderia de viermi de mătase negrăbiţi şi roua neuscată a zorilor din începuturi. 
Deabia într-un târziu, adică tocmai când începeau să se adune licuricii pe la casele lor, gogoaşa lucioasă cu o singură faţă se pornea să se rostogolească la vale, peste ciuful salcâmilor albi.
- "Mai toarnă, vericule, o palincă!" porunceşte scurt cel mai bărbătos dintre coclenderi. Şi cel mai femeios ridică damigeana tremurând şi o apleacă spre jumatea de ardei gras, umplând-o.
- "Hai, să trăim până murim!"
Iar toţi coclenderii, strânşi lângă salcâm, trăiau...

Tornada

Un coclender tamponat cu pudră de talc sare din lac în puţ, râzând isteric. Freza-i euclidiană (sprijinită straşnic de gel) nu i se clinteşte şi doar câteva dungi ale pantalonilor în carouri tresaltă îndoindu-se la fiece săltătură.
Dincolo de gard, un privitor însoţit (dezinteresat) de o privitoare aruncă priviri mirate spre priveliştea privilegiată pe care le-o oferă primadona cu ochi (prico)migdalaţi.
- Primitivilor! le strigă ea, rezemată pe coate de marginile puţului iar coclenderul se opreşte din zbor ("Era să te calc pe voce, madam!") şi se pune pe plâns.
La orizont nu se întâmplă mai nimic, în afara unei tornade umplute cu gumă de mestecat...

Monşerul

Rezemat de marginea barului, monşerul - un sortiment de coclender cu pălărie lucioasă şi pantofi tricotaţi - socotea confuz crizantemele arămii adunate în găleata cu apă chioară şi paharele goale de vin. Până în momentul de faţă, crizantemele arămii ieşeau mereu învingătoare iar paharele nu reuşeau să le egaleze (sub aspect numeric, desigur). Cât priveşte fondul sonor, el se compunea din două simfonii, ambele neterminate, peste care se suprapuneau cu regularitate sirenele vapoarelor ce treceau pe strada din apropiere. 
Bara arămie ce mărginea blatul barului bolborosea şi ea în bobote băgându-se în seamă, betegindu-i monşerului burta balonată şi biletele de tombolă băgate neglijent în buzunarul cu batistă bleumarin.
"Băi, monşerule, te făcuşi cui!" se auzi şuierând scobitoarea umedă şi nervoasă pe care barmanul o frământa de vreo două ceasuri între caninii-i de aur. "Te făcuşi cui, monşerule!" 
Toată lumea din jur întoarse capul spre coclenderul cu pălărie lucioasă şi pantofi tricotaţi, mai puţin cei doisprezece apostoli ce nu îşi încheiaseră cina.
Pe furiş, monşerul îşi şterse o lacrimă portocalie cu dosul palmei. Apoi se apropie clătinându-se de peretele din spate al cârciumii, scoase un ciocan din buzunarul cămăşii şi se bătu singur, fără milă, lăsându-şi numai capul afară din tencuiala cenuşie, îmbâcsită cu fum de trabuc ieftin şi miros de gazolină. 
Şi aşa se ascunse monşerul de ochii lumii, ruşinat şi fără să-şi plătească consumaţia.
După câţiva ani, cineva atârnă de capul lui cu pălărie lucioasă un tablou de Kimon Loghi. Pe care îl puteţi admira şi acum, în acelaşi loc, dacă vă rătăciţi vreodată prin port, cu o crizantemă în mână...

Manciclopul

Luni după-masă, pe la orele patru, un veritabil manciclop de preerie se sprijini de coama unui acoperiş şi începu să-şi depene incredibila poveste celor câţiva gură-cască aflători prin preajmă. Înfuleca pofticios dintr-un hamburger dolofan, cu unul dintre cele patru picioare rezemat pe coşul de fum al casei de bani.
- Uşurel cu pianul pe scări! strigă la un moment dat manciclopul nostru către cei trei comisionari în halate albe ce tocmai descărcau din camionul oprit în faţa porţii o cutie din lemn de nuc prevăzută cu clape albe şi negre, plină cu coclendere bine lustruite.
Nu îşi mai continuă povestea lui incredibilă deoarece, în aceeaşi clipă, cutia de nuc prinse să se ridice spre cer, pierzându-se printre norii care se adunau deasupra oraşului. Iar veritabilul manciclop izbucni în plâns, udând cu lacrimi amare hamburgerul pe jumătate halit. 
Aşa am descoperit că şi în vremea noastră, oricât ar părea de incredibil, mai trăiesc încă vestitele coclendere de manciclopi, ascunse cu grijă printre florile de salcâm.