Coclender Blues (I) - Calea lui Traian

Oscilând între două tufe de gânduri şi bâţâindu-şi iute cardiatorul, coclenderul se lăsă o vreme purtat pe o frunză de dafin frumos mirositoare. Adulmecând clorofila vâscoasă, se osteni zadarnic să desfacă cu dinţii capacul copacului. Nu-i reuşiră primele şase-şapte încercări, aşa că renunţă şi se dădu ceva mai încolo, mai aproape de luceafăr. Ostenit, se aşeză alene pe o carapace de broască ţestoasă, dezveli cu grijă senvişul învelit în staniol ruginiu şi începu să hrănească raţele rătăcite prin câmpul cu varză. Ceea ce ne face să credem că se lăsa, pe furiş, seara...

Pe Calea lui Traian foşnesc poeţii

concubinând cu praful de pe tobă
şi, aplicând o lege anaerobă,
se-njură peste gard ca precupeţii.

Mai scociorăşti gurmand cenuşa-n sobă
şi-ţi dai la coadă coate cu orbeţii?
Morocănosul, rudă cu scaieţii,
îşi face la costum întâia probă.

Sus pe Capela curge-alene ceara
din brazii cu parfum de altă dată.
Mai chicotesc copilele prin ţarcuri

nerăbdătoare să se lase seara

ca să-şi aline dragostea stricată? 

Că mult e dulce dragostea prin parcuri...

În trecere...

În oala de pământ, dolofane sarmale forfotesc armonios cântând imnuri de slavă godacului decedat cu demnitate. Bolboroseala lor naște aburi descendenți purtați de curent pe sub ușa întredeschisă a bucătăriei. Între timp, un clavecin (bine temperat) mistuieşte cu greutate pretenţiile de supremaţie ale piftiilor ascunse în cămara prea mică pentru un război atât de mare.
Mai avem noi conştiinţa trecerii printre platanii bătrâni, covârşiţi de foi de dafin şi adânciţi în frunze roz de busuioc?
O boabă de piper ţopăie pe marginea lingurii, cu graţie angelică...