Coclenderul cel albăstriu din cap până-n picioare şade rezemat dezinvolt de gardul primăriei sugând detaşat o acadea rotundă cu dungi albe şi roşii. O primise în dar vara trecută de la un coclender verzuliu (care-i venea chiar puţin nepot), însă o uitase din ce în ce mai mult în buzunarul cămăşii. Dar pe la orele două ale zilei de azi, pe când se aplecase să ridice o hârtie de zece lei pierdută de cineva în zăpada proaspătă, acadeaua îi căzuse din buzunar plescăind nervoasă.
- Eşti un mare pişicher, maestre! îi spune ea printre dungi, topindu-se agale. Dar, pentru că sunt o doamnă şi îţi apreciez talentul, te iert cu entuziasm!.
În primul moment, coclenderul nu se minunează atât de tare că acadeaua vorbeşte, cât mai ales de conţinutul vorbelor ei. Aşa că o împătureşte cu grijă în hîrtia de zece lei şi o strecoară din nou în buzunarul cămăşii, fără să observe alaiul de manciclopi zgomotoşi care se îndreaptă în zbor lin pe deasupra primăriei, cu rachetele de tenis în mâini, spre sala de sport din apropiere...
La vârsta lui, Herr Kowrig ştie că există atât dileme din care nu se poate ieşi (dilema crocodilului, dilema lui Zenon, dilema "luării în coarne" şi aşa mai departe) cât şi dileme în care nu se poate intra (Dilema Veche, par examplu).
În urma unei analize aprofundate care s-a întins pe parcursul a peste zece ani şi care l-a adus în apropierea premiului Nobel, Herr Kowrig a concluzionat că nimic din ceea ce se mişcă nu stă pe loc. Prin urmare, acum este lipsit de orice dubiu faptul că mişcarea este o mişcătură mişcătoare, în timp ce - per a contrario - starea este o stătătură statică.
Este totuşi de mirare cum organismului uman aflat, în general, în mişcare i se întâmplă adeseori să îi stea mintea în loc. Iată că din această dilemă, Herr Kowrig nu mai poate ieşi!
