Talent cu mici şi muştar

E sfânta pauză de masă la Combinatul de numărat butoniere din Ciorogârla.

- Doamne, cât de talentat sunt! spune coclenderul Boboneaţă Eusebiu, şef de tură. Nu-mi vine să cred câtamai talentul mi se scurge prin organismul personal, de dimineaţă până seara şi uneori chiar în timpul nopţii. Sunt copleşit extrem! Şi să nu crezi mătăluţă că mi-e uşor, că mă apucă uneori şi o aşa mâncărime a pielii de nu ştiu ce să mă fac şi de ce să mă frec, probabil că am şi un soi de alergie la capacităţile mele surescitate...

Coclenderul Boboneaţă Eusebiu întinde un mic rotofei prin grămăjoara de muştar şi muşcă pofticios din el. O picătură de grăsime i se scurge din colţul gurii pe bărbie, o şterge cu dosul palmei şi continuă:

- Ba alteori mă doare şi capul, aici în partea dreaptă, unde mi-a ieşit şi un soi de cucui! Ce ştiţi voi!... molfăie el, plescăie şi înghite, gogâlţ-gogâlţ. Aseară, cam pe vremea asta, m-am apucat să aşez în ordine crescătoare nişte numere. Şi să ştii că mi-a ieşit chiar din a doua încercare! Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua!... 

Încheie şi ultima bucată de mic, cu părere de rău că nu s-a sfârşit concomitent muştarul.

- Talentul mă apucă aşa, dis-de-dimineaţă, pe stomacul gol. Mă ia cu o fierbinţeală aici, în piept, şi nu mă lasă până nu bag ceva în gură. Pe urmă, cam pe la zece, iar. Şi din nou trebuie să bag ceva la ghiozdan, că mă enervează cât de talentat sunt! Şi uite-aşa, cam din trei în trei ceasuri, simt cum mă umflu de calităţi.

Coclenderul Boboneaţă Eusebiu, şef de tură la Combinatul de numărat butoniere din Ciorogârla, se şterge la gură cu batista, adună şi aruncă resturile prânzului la coşul de gunoi, apoi se priveşte încă odată, mulţumit şi sătul, în oglinda rotundă cu rană de aluminiu pe care o ţine tot timpul în faţa lui pe birou.

- Hai că sunt al naibii de talentat, dă-mă dracului!... 

Insensibila ştampilă

Cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui coclender este să se îndrăgostească nebuneşte de o ştampilă.

Pare ireal. Şi nici coclenderului-şef Cioroboc Teofil nu i-a venit să creadă că totul este aevea până în dimineaţa în care s-a deşteptat cu ea în gând după un somn agitat şi plin de năucitoare vise. Şi-a dat seama, în timp ce îşi aranja mustaţa în faţa oglinzii, că ştampila în apropierea căreia îşi petrecea cel puţin opt ore în fiecare zi devenise cu timpul o prezenţă liniştitoare fără de care nu putea să-şi mai conceapă viitoarea-i existenţă. Dintre toate ştampilele pe care le folosise în lunga lui activitate de funcţionar public, unele rotunde, altele triunghiulare, dreptunghiulare sau pătrate, aceasta de acum, cu tuşul ei atât de violet, i se părea unică şi de neînlocuit.

Este de la sine înţeles că numita ştampilă nu-i dădea nicio atenţie, îl privea cu o crudă indiferenţă şi avea mereu ceva de obiectat de fiecare dată când coclenderul-şef Cioroboc Teofil încerca să strecoare vreo aluzie la o posibilă şi atât de dorită relaţie sentimentală.

- Je vous aime, mon timbre!... I love you, my stamp!... şoptea el dulce.

- Mi si rupi, şefu'! răspundea ea într-o limbă necunoscută.

Colegii de serviciu începuseră să şuşotească deja şi să glumească pe seama celor doi. Privirile pe care coclenderul-şef le furişa timid spre ştampila cea rotundă deveniseră subiect de chicoteli şi bârfe răutăcioase. 

La toate aceste schimbări minunate din viaţa coclenderului-şef Cioroboc Teofil se adăuga şi faptul că începuse să îşi lustruiască pantofii în fiecare dimineaţă, să îşi schimbe cravatele şi să se spele pe cap din două în două zile, fără a mai pune la socoteală că sticluţa cu apă de colonie se termina din ce în ce mai repede...

Haiku

Pe înserat, adică tocmai atunci când întreaga natură îşi ia rămas-bun de la radiaţia electromagnetică a cărei frecvenţă şi intensitate produc omului obişnuit cunoscuta senzaţie vizuală, un coclender cu fes de lână tras pe urechi şi pantaloni de trening peticiţi, aşezat pe banca îngustă din faţa porţii, se spală pe picioare într-un lighean smălţuit (peste tot) dar şi ruginit (pe ici pe colo).

- Fă Giulietoooo!!!... Hai-cu-prosopul-ăla-căl-uitai-pe-televizor-firar-măsa-dracului! 

O frunză de nuc ameţită de vânt cade în apa din lighean împrăştiind valuri mici şi delicate care mângâie gleznele zbârcite ale coclenderului...