Manciclopul

Luni după-masă, pe la orele patru, un veritabil manciclop de preerie se sprijini de coama unui acoperiş şi începu să-şi depene incredibila poveste celor câţiva gură-cască aflători prin preajmă. Înfuleca pofticios dintr-un hamburger dolofan, cu unul dintre cele patru picioare rezemat pe coşul de fum al casei de bani.
- Uşurel cu pianul pe scări! strigă la un moment dat manciclopul nostru către cei trei comisionari în halate albe ce tocmai descărcau din camionul oprit în faţa porţii o cutie din lemn de nuc prevăzută cu clape albe şi negre, plină cu coclendere bine lustruite.
Nu îşi mai continuă povestea lui incredibilă deoarece, în aceeaşi clipă, cutia de nuc prinse să se ridice spre cer, pierzându-se printre norii care se adunau deasupra oraşului. Iar veritabilul manciclop izbucni în plâns, udând cu lacrimi amare hamburgerul pe jumătate halit. 
Aşa am descoperit că şi în vremea noastră, oricât ar părea de incredibil, mai trăiesc încă vestitele coclendere de manciclopi, ascunse cu grijă printre florile de salcâm.