Proto-coclenderii şi Constituţia lor zburătoare

Vi s-a întâmplat vreodată să meşteriţi un bărzoi dintr-o gumă de mestecat şi două coşmaruri? Sau să transpuneţi pe note aprigele strigăte ale unei piuliţe de bronz care încearcă să se strecoare pe sub uşa sufrageriei? Doar dacă răspunsul este "da", atunci şi numai atunci puteţi să urcaţi în autobuz pe uşa din faţă.

Se pare că aceste două condiţii au fost menţionate pentru prima dată în cea dintâi Constituţie adoptată prin referendum de proto-coclenderii care au trăit pe aceste meleaguri cu sute de ani în urmă. Ele s-au transmis prin viu grai, din generaţie în generaţie, datorită nefericitei hotărâri ca din paginile scrise să se facă avioane din hârtie, mici şi albe, care să fie răspândite de adierea vântului în cele patru zări, pentru ca fiecare proto-coclender să afle şi să nu uite că este cetăţeanul unei ţări democratice.

Din nefericire, pe lângă faptul că mulţi locuitori ai acelor vremi nu ştiau să citească, o mare parte dintre micuţele avioane de hârtie s-au rătăcit şi s-au afundat în căpiţele de fân înşirate pe marginea drumurilor, astfel că o bună parte dintre nefericiţii proto-coclenderi nu au aflat niciodată că trăiesc liberi, într-o ţară guvernată de popor prin reprezentanţii lui aleşi o dată la nouăzeci de ani.

Yes, we do!

Gogoşi

Se spune că, în vremurile din vechime, pe când încă se mai punea virgulă între subiect şi predicat, nu se pomenea bâlci fără gogoşi. Asta dacă toată povestea nu e doar o gogoriţă inventată de un gogoman şi postată, gogâlţ-gogâlţ, pe Google.

Cazanul în care bolborosea uleiul încins era nelipsit printre halviţe, negustori, covrigi, ţuică, primari, saci cu porumb, gogoşari, mititei, căruţe, chirăieli, acordeoane, mitici, nuci, pocnitori, mere, jandarmi, şuţi, castraveţi. În ele, gogeamite gogoşile umflate de făină şi bosumflate de fierbinţeală se răsteau una la alta încercând să-şi facă tot mai mult loc pentru săltăreaţa lor dănţuială. Cele mai bronzate, cu o vechime mai mare în baia cu ulei, râdeau de noile venite albe şi sclifosite, până când polonicul găurit le scotea, le scurgea bine şi le tăvălea prin castronul cu zahăr, sub privirile pofticioase şi înghiţiturile în sec ale puradeilor înghesuindu-se prin preajmă.

PS - Facem precizarea că toate cele de mai sus nu au nicio legătură cu Octavian Goga sau Gogea Mitu.

Talent cu mici şi muştar

E sfânta pauză de masă la Combinatul de numărat butoniere din Ciorogârla.

- Doamne, cât de talentat sunt! spune coclenderul Boboneaţă Eusebiu, şef de tură. Nu-mi vine să cred câtamai talentul mi se scurge prin organismul personal, de dimineaţă până seara şi uneori chiar în timpul nopţii. Sunt copleşit extrem! Şi să nu crezi mătăluţă că mi-e uşor, că mă apucă uneori şi o aşa mâncărime a pielii de nu ştiu ce să mă fac şi de ce să mă frec, probabil că am şi un soi de alergie la capacităţile mele surescitate...

Coclenderul Boboneaţă Eusebiu întinde un mic rotofei prin grămăjoara de muştar şi muşcă pofticios din el. O picătură de grăsime i se scurge din colţul gurii pe bărbie, o şterge cu dosul palmei şi continuă:

- Ba alteori mă doare şi capul, aici în partea dreaptă, unde mi-a ieşit şi un soi de cucui! Ce ştiţi voi!... molfăie el, plescăie şi înghite, gogâlţ-gogâlţ. Aseară, cam pe vremea asta, m-am apucat să aşez în ordine crescătoare nişte numere. Şi să ştii că mi-a ieşit chiar din a doua încercare! Dacă vreau, pot să ud şi canapeaua!... 

Încheie şi ultima bucată de mic, cu părere de rău că nu s-a sfârşit concomitent muştarul.

- Talentul mă apucă aşa, dis-de-dimineaţă, pe stomacul gol. Mă ia cu o fierbinţeală aici, în piept, şi nu mă lasă până nu bag ceva în gură. Pe urmă, cam pe la zece, iar. Şi din nou trebuie să bag ceva la ghiozdan, că mă enervează cât de talentat sunt! Şi uite-aşa, cam din trei în trei ceasuri, simt cum mă umflu de calităţi.

Coclenderul Boboneaţă Eusebiu, şef de tură la Combinatul de numărat butoniere din Ciorogârla, se şterge la gură cu batista, adună şi aruncă resturile prânzului la coşul de gunoi, apoi se priveşte încă odată, mulţumit şi sătul, în oglinda rotundă cu rană de aluminiu pe care o ţine tot timpul în faţa lui pe birou.

- Hai că sunt al naibii de talentat, dă-mă dracului!... 

Insensibila ştampilă

Cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui coclender este să se îndrăgostească nebuneşte de o ştampilă.

Pare ireal. Şi nici coclenderului-şef Cioroboc Teofil nu i-a venit să creadă că totul este aevea până în dimineaţa în care s-a deşteptat cu ea în gând după un somn agitat şi plin de năucitoare vise. Şi-a dat seama, în timp ce îşi aranja mustaţa în faţa oglinzii, că ştampila în apropierea căreia îşi petrecea cel puţin opt ore în fiecare zi devenise cu timpul o prezenţă liniştitoare fără de care nu putea să-şi mai conceapă viitoarea-i existenţă. Dintre toate ştampilele pe care le folosise în lunga lui activitate de funcţionar public, unele rotunde, altele triunghiulare, dreptunghiulare sau pătrate, aceasta de acum, cu tuşul ei atât de violet, i se părea unică şi de neînlocuit.

Este de la sine înţeles că numita ştampilă nu-i dădea nicio atenţie, îl privea cu o crudă indiferenţă şi avea mereu ceva de obiectat de fiecare dată când coclenderul-şef Cioroboc Teofil încerca să strecoare vreo aluzie la o posibilă şi atât de dorită relaţie sentimentală.

- Je vous aime, mon timbre!... I love you, my stamp!... şoptea el dulce.

- Mi si rupi, şefu'! răspundea ea într-o limbă necunoscută.

Colegii de serviciu începuseră să şuşotească deja şi să glumească pe seama celor doi. Privirile pe care coclenderul-şef le furişa timid spre ştampila cea rotundă deveniseră subiect de chicoteli şi bârfe răutăcioase. 

La toate aceste schimbări minunate din viaţa coclenderului-şef Cioroboc Teofil se adăuga şi faptul că începuse să îşi lustruiască pantofii în fiecare dimineaţă, să îşi schimbe cravatele şi să se spele pe cap din două în două zile, fără a mai pune la socoteală că sticluţa cu apă de colonie se termina din ce în ce mai repede...

Haiku

Pe înserat, adică tocmai atunci când întreaga natură îşi ia rămas-bun de la radiaţia electromagnetică a cărei frecvenţă şi intensitate produc omului obişnuit cunoscuta senzaţie vizuală, un coclender cu fes de lână tras pe urechi şi pantaloni de trening peticiţi, aşezat pe banca îngustă din faţa porţii, se spală pe picioare într-un lighean smălţuit (peste tot) dar şi ruginit (pe ici pe colo).

- Fă Giulietoooo!!!... Hai-cu-prosopul-ăla-căl-uitai-pe-televizor-firar-măsa-dracului! 

O frunză de nuc ameţită de vânt cade în apa din lighean împrăştiind valuri mici şi delicate care mângâie gleznele zbârcite ale coclenderului...

6 din 49

Dacă nu aţi văzut până acum un câine mergând pe bicicletă, atunci jucaţi degeaba la Loto! Pentru că numai această providenţială întâlnire vă oferă şansa unui câştig. Încercaţi în zadar cu acatiste săptămânale. Încercaţi în zadar cu rugăciuni spuse în fiecare seară, în care îl rugaţi pe Cel de sus să vă ajute.

Mai trebuie să ştiţi că dimensiunea câştigului e direct proporţională şi cu dimensiunea căţelului. Una este să vă întâlniţi cu un micuţ pechinez agitat (care nu vă oferă mai mult de trei numere norocoase) şi alta cu ditamai dobermanul (care vă apropie cu siguranţă de potul cel mare).

În plus, nu neglijaţi niciodată culoarea bicicletei. Este de preferat o bicicletă verde, cu mari şanse de câştig, uneia albastre care aproape că vă scoate din competiţie.

Dar atenţie şi la alte detalii! Cu ceva timp în urmă, un coleg m-a întrebat ce şanse de câştig are având în vedere că întâlnise pe drum de seară un maidanez de mărime potrivită pedalând. După toate probabilităţile, câştigul la Loto urma să fie considerabil, drept pentru care îşi deschisese deja un cont în bancă şi îşi cumpărase o valiză cu încuietoare cifrată, pentru transportul în siguranţă al sumei dobândite.

În ziua tragerii, bilele nu s-au aliniat însă potrivit aşteptărilor iar amicului - surprinzător - nu i-a ieşit niciun număr. Şi poate că nici acum nu aş fi găsit o explicaţie pentru eroarea de calcul, dacă nu ar fi recunoscut chiar el, după câteva zile, că de fapt bicicleta nu fusese chiar bicicletă, ci tricicletă.

Iată aşadar cum o eroare mică poate da peste cap, în mod lamentabil, o interpretare fără cusur...

Coclender Blues (IX) - Liliac nou

Dar n-aşteptam atât de mult liliacul!...

Explozie de bulgări, astă seară,
cu rezonanţe mov mă înconjoară
plecându-şi înspre mine comănacul

şi parfumându-mi fumul de ţigară.
Amanetat printre petali, gândacul
îşi scutură printre corole fracul
şi, tremurând în boarea dulce-amară,

străluce. Frunza-n floare prefăcută
numără lin dorinţele pierdute
prin ramuri. Curg timide sacrilegii

pe fericirea încă nenăscută
iar schije mov mi-aduc pe neştiute,

cu închinări de sfânt, din nou, solfegii.

Visând o damigeană

Ce se întâmplă când visezi o damigeană?
Prima întrebare a specialistului în vise ar fi: "Era ea goală sau plină?"
Dacă răspunsul tău este "goală", atunci visul prevesteşte averse de ploaie însoţite de descărcări electrice. Dacă răspunsul este "plină", atunci urmează a doua întrebare: "Cu ce era ea plină?"
Dacă era plină cu apă, atunci visul prevesteşte că va trebui să-ţi cumperi în curând un frigider nou. Dacă era plină cu vin, atunci mai mult ca sigur vei pierde numărul de telefon al clientului care ţi-a promis că îţi cumpără Dacia veche de doisprezece ani cu o mie de euro. Dacă era plină cu gaz, atunci trebuie să te fereşti de muşcătură de câine, vorbe de clacă şi mămăligă fierbinte.
Şi - având în vedere infinitele posibilităţi de umplere a unei damigene -  variantele pot continua...
În cazul în care nu doriţi să expuneţi prietenilor şi cunoştinţelor comune previziunile privitoare la viitorul dumneavoastră mai apropiat sau mai depărtat, varianta de răspuns care vă asigură liniştea ar fi: "Damigeana era plină cu gol", fapt ce blochează în majoritatea situaţiilor capacitatea de analiză a specialistului în vise.
Oricum, părerea mea este că nu e deloc bine să visaţi o damigeană. Mai bine visaţi un coclender trandafiriu...

Feeling nasol

Momentele de cumpănă, când apar, mi se adună într-un ghemotoc. Pe care, dacă nu reuşesc să-l arunc la coş la momentul potrivit, atunci mi-e sortit să-l port cu mine, să trebuiască să îl dezghemotocesc şi să-l transform într-o listă de sarcini neplăcute şi, cel mai adesea, urgente.

Alteori, chiar o situaţie singulară e suficientă pentru a-mi bulversa biografia. 

De par examplu, într-o noapte I had a dream. Avusesem eu un feeling, pe la jumătatea săptămânii trecute, ceva care nu mă lăsa să dorm liniştit. Ceva care numai a bine nu-mi suna. Şi nu era vorba nici de Congresul PSD, nici de cutremurul din China şi nici de atentatul de la Boston. Pofta de mâncare mi se atrofiase în ciuda regalurilor culinare la care eram supus. Somnul era greu, întrerupt de vise ciudate şi de neexplicat. La birou nu prea aveam chef de vizite neaşteptate iar în trafic vedeam numai idioţi.

În această dimineaţă am găsit explicaţia apăsătorului sentiment: de o lună mi-a expirat inspecţia tehnică periodică la Cielo.

Coclender Blues (VIII) - Electorat 2012

Le văruim cu sete orice pată.

(Ne place, nu ne place, ăsta-i jocul!)
Sub bidinea şi sub covor, norocul
e doar o curătură alopată.

Trifoiul nu îşi mai găseşte locul
nici pe altiţa blândă, descheiată.
Benchetuim la patru ani odată,
amanetând cu sârg pitecantropul

ce ni s-a hărăzit de ursitoare.
Când nu suntem atenţi ne fură darul
şi dorul. Adunând ocări şi milă

ne aplecăm în orice’mprejurare.
Iar când să-l soarbem, ei ne sparg paharul 

şi setea ni se schimbă iar în silă…

Salată de cuc (reţetă)

Se iau doi castraveţi (aduşi din Turcia), se îndepărtează cu grijă folia protectoare (cu un cuţit Magic Blade cumpărat de la Teleshopping) şi nu se curăţă de coaja plină de vitamine.

Se iau patru roşii potrivite de statură (aduse din Egipt), se elimină codiţele acelea la fel de verzi ca acum două luni (când au fost culese) şi nu se curăţă de coaja plină de vitamine.

Toate se taie felii (longitudinale sau transversale, după caz) pe un cărpător din material plastic (adus din Slovenia) şi se amestecă bine, cu simţ de răspundere, într-un castron (adus din Ungaria) cu ajutorul a două linguri (aduse din Italia). Se adaugă ulei de măsline (adus din Grecia) şi oţet de mere (adus din Republica Moldova).

Se adaugă sare după gust, puţin cântec de cuc şi aromă de primăvară târzie...

Poftă bună!

Notă: La desert se recomandă mere ionatane româneşti (aduse din Polonia).

Coclender Blues (X) - Vară întârziată

Nu e deloc pe placul nostru vara

aceasta, între ploi şi nori tocmită.
Livada tot cu flori e-împodobită
şi nu se lasă dusă primăvara.

E totul acuarelă scorojită
pe o petală albă. Sayonara!
S-a răsturnat pe creste călimara
iar ploaia nu se-opreşte, migălită.

Pe masa tapetată cu nimicuri
doi purici şchiopi îşi joacă tarantela.
Ascuns sub pelerina în carouri,

un Utamaro plânge printre picuri.
Bacovia-şi deschide larg umbrela

şi Ţărnea se piteşte după nouri…

Coclender Blues (VII) - Urzici 2012

Au apărut urzicile prin pieţe.

În Nord, Rotonda dă pe dinafară
de-atâta bogăţie proletară
şi de atâtea vorbe şugubeţe.

E parcă mai lung drumul pân’la Gară,
acum, în cea de-a treia tinereţe.
Afişele te mint cu politeţe:
şucar slogan şi sprintenă gargară

pe garduri şi pe stâlpi. Te înconjoară
un abur tâmp şi-un timp al nimănui. Dar
te opinteşti ferindu-ţi neuronii

şi, fluturându-ţi manta militară
cu poale zdrenţuite, n-ai habar 

şi urci în trenu-ţi, legănat de pronii…

Coclender Blues (VI) - Seară de Râmnic

Mă depărtez încet-încet de mine

cu paşi alunecând spre astă vară
şi doar un corcoduş mă înconjoară
cu plete dulci şi ramuri acviline.

E singura plecare, de-astă oară,
din care nu mă-ntorc la fel. Senin e
parfumul depărtărilor. Revine
un sunet de-alabastru: o fanfară

dinspre Zăvoi îşi aureşte zvonul.
Când soarele se-nsoară cu-nserarea
şi norii se răsfiră peste dealuri

livezilor de pruni ţinând isonul,

mă regăsesc întreg, găsesc cărarea
şi-nşir din nou apuse idealuri.

Coclender Blues (V) - De la "Pizza OK"...

Gagico, eşti mişto de nu se poate!

Ţi-am remarcat iar la OK  aspectul

aseară, când îţi întocmeam prospectul

privindu-te întreg şi jumătate.

Cu blugii tăi mi-ai câştigat respectul

şi m-ai făcut cu-atâta demnitate

că nici acum, când crud m-ai dat pe spate,

nu-mi pot revigora tot intelectul.  

Te-aş transporta cu suvul la Viena

sau la Paris. Gentuţa ta de fiţe

ar sta mai cocheţel în 4 x 4.

Bagă divorţ când o suna sirena

şi lasă-mă să-ţi umblu prin cosiţe. 

Gagico, nu ţi-e milă cât mă latru?

A fost odată ca niciodată...

Pe vremea când raţele nu aveau nume dar aveau patru picioare, înotau aşadar de două ori mai repede şi, la lăsarea serii, se ascundeau sus, printre ramurile sălciilor, coclenderii abia se rătăciseră prin zonă. Duceau în spate desagi cu de-ale gurii şi fasunguri folosite pe care încercau să le vândă celor de prin partea locului. 
La început reuşeau în majoritatea cazurilor deoarece băştinaşii - care aşteptau de mult lumina electrică şi ajutorul de şomaj - nu văzuseră până atunci cum arată un bec. Din nefericire, după un timp, fasungurile s-au sfârşit iar nici electricitatea, nici ajutorul de şomaj nu au ajuns prin acele locuri, fapt ce a dus la apariţia foametei în rândul coclenderilor, mai cu seamă a celor crăcănaţi şi cu şosete portocalii. 
Şi atunci, aceştia şi-au adus aminte de păsările cu patru picioare; fără niciun succes, întrucât acestea nu se lăsau prinse cu una cu două (şi nici cu trei). Exasperat de-a dreptul şi cu maţele ghiorţăind, cel mai înalt dintre coclenderii crăcănaţi şi cu şosete portocalii s-a apropiat de malul lacului privind supărat în sus, spre crengile sălciilor cocârjate deasupra apei. A dat cu pălăria ţuguiată de pământ, şi-a pus palmele la gură şi a răcnit:
- " 'raţ' ale dracului!"
Speriate, câteva non-raţe au căzut instantaneu în apropiere şi, de atunci, au început să fie numite "raţe" şi să se cuibărească uneori în varză. Iar coclenderii şi-au schimbat şosetele portocalii cu altele violet, deşi marea majoritate au rămas în continuare crăcănaţi.
Şi-am încălecat pe-o şa şi-a venit şi ajutorul de şomaj dar lumina electrică se lasă încă aşteptată...

Locomotiva şi elefantul

În hala tristă a triajului de lângă gară, o locomotivă aurie şi un elefant bleu îşi desfac tacticos pacheţelele cu mâncarea adusă de acasă şi se pornesc să înfulece cu poftă.

Locomotiva aurie, renumită prin halte şi gări pentru lipsa de caracter şi pentru invidia ce o roade necontenit, trage cu ochiul stâng la pachetul elefantului şi îşi ridică două roţi de pe şine, semn care arată, în marea majoritate a cazurilor cercetate, că este extrem de nemulţumită (stare care a provocat de-a lungul timpului nenumărate deraieri cu urmări catastrofale). De această dată nici nu-i de mirare, întrucât astăzi pachetul ei este mai mic decât cel al elefantului bleu, lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată până acum.

- Ştii ceva? Nu mai plescăi aşa!
- Eu nu plescăi. Mai bine te-ai asculta pe tine cum pufăi! răspunde pe sub trompă elefantul bleu.
- Eu?! Unde-ai mai văzut locomotivă care să pufăie, mai cu seamă una ca mine, aurie?
- Lasă, că vă ştiu eu pe voi, astea cu aburi, de ce sunteţi în stare! mormăie elefantul bleu şi ascunde sub o scândură resturile de cozonac şi slănină.

Şi aşa am ajuns la concluzia că diferenţa dintre o locomotivă şi un elefant constă tocmai în faptul că locomotiva merge pe şine, în timp ce elefantul mănâncă, de obicei, mult mai mult.

Coclender Blues (IV) - Madrigal '73

Nebuno, m-ai terminat

cu genunchii tăi rotunzi şi sprinţari
arătaţi pe sub mini, doi nenufari,
şi cu decolteul m-ai tot agresat
de la Cocoşul de Aur până la Podul Vinerii Mari.

De la Motel se auzeau ritmuri mişto de tobă
rostogolindu-se la vale, peste noi amândoi, grele.
În pantalonii mei evazaţi, din piele,
ţopăiam pe lângă tine fără o vorbă
strângând în mâini punga cu dalbe floricele.

Adulmecam parfumul tău dulceag de maşinuţă
zgornit din guleraşu-ţi de dantelă.
Pâinea se terminase pe cartelă.
Mă terminaseşi deja: eram o maimuţă
care juca, pe muzica ta, o tarantelă.

Se-ntuneca deja peste balivernele tale.
Podul vechi de fier tremura în ceaţă şi venea spre noi
iar miliţienii ieşeau deja în tura de noapte, doi câte doi.
Se închideau cu zgomot sec uşile la locale
dar eu nu aveam ochi decât pentru umerii tăi goi.

Ne-am despărţit la pod. Dar tot mai ascult,
cu o eliberatoare şi naşparlie detaşare,
înnodând ţigare de ţigare
(chibriturile mi se terminaseră de mult),
prostioarele tale, ciripite fără încetare.

Nebuno, ai reuşit să mă scoţi din local
doar cu fizicul tău. Lăsasem în urmă doi lăutari
la Cocoşul de Aur şi, până la Podul Vinerii Mari,
mi-ai stricat liniştea cu părul tău strâns în coadă de cal,
cu decolteul adânc şi cu genunchii sprinţari.

Coclender Blues (III) - Recidivă

Frigiderul se ridică uşor de la pământ rotindu-se cu graţioase piruete prin bucătăria colorată cu miros de varză călită. "Teoria ca teoria dar practica ne omoară!" filozofează imprudent mătuşa în timp ce taie o bucată de slănină în felii subţiri-subţiri. În momentul următor, Practica deschide uşa brutal cu o lovitură de picior, şi descarcă tot încărcătorul mitralierei spre şorţul acoperit cu flori de mac. Mătuşa înţelege imediat că a avut dreptate, fapt care nu o împiedică să se prăbuşească fără suflare lângă cratiţa cu sarmale în timp ce frigiderul, fără să scoată o vorbă sau să lase vreo urmă, se strecoară afară prin geamul întredeschis al bucătăriei...

Mi-e sufletul în grevă generală

după plecarea ta intempestivă.

Ţi-ai luat cu tine-amoarea costelivă

şi geanta cu arome de migdală

iar paşii tăi, bomboane pe colivă,

s-au auzit rostogoliţi pe sală.

Credeam că eşti iubita principală

dar nu ai fost decât o recidivă.

Şi când, timid, ascuns după perdele,

vedeam cum traversezi tot bulevardul

în rochia ta albastră cu buline,

mi-am amintit de multele belele

în care mă băgai, udându-ţi fardul.

Să ştii, trecuto, asta nu mai ţine!

Preistorie gripată

Pentru a elimina orice comentariu răutăcios trebuie spus de la început că Reptila Tiptila nu şi-a luat pastila. Din această cauză, unul dintre motoare îi dă rateuri în formă (de pieptene) şi în fond (de ten). 

Aiurită şi aurită, Reptila Tiptila se clatină pe malul mâlos al râului producând, fără voia ei, valuri în formă de tirbuşon care se preling pe scările monumentale ale viitorului amfiteatru, precum o undă albăstruie de motorină. Iar colierul de agate primit de ea la logodnă tremură şi oftează, aruncat de colo-colo ca o pală neaşteptată de vânt.

- "Vai, vai! Se pare că a murit argintul viu!" se văicăreşte Reptila Tiptila ferindu-se să privească în urmă-i. "Şi ce tânăr era, săracul!" 

Foarte concomitent (dacă nu-i cu supărare!) se aude de departe cum se apropie al treilea cutremur, cel de 41 de grade. Aşadar, Reptila Tiptila trebuie să se retragă spre casă, să se introducă sub plapumă şi să ia negreşit un Coldrex sau o aspirină tamponată.

Coclender Blues (II) - Plastică

N-aş fi atât de convins că apropierea condescendentă de un manciclop scrobitgulerat ar conduce cu siguranţă la diminuarea interesului periculos pe care acesta îl manifestă - în cele mai multe cazuri - faţă de portofelul oricărui intrus neinspirat ce intenţionează să-i scotocească intimitatea. Mai mult, în primele momente, manciclopul scrobitgulerat se va retrage (aparent copleşit de deznădejde) între plantele de apă din acvariu, pentru ca, mai apoi, să degetpocnească în mod ritmic şi să înceapă a răcni, cu glas de drujbă, un cântec vechi de vitejie.

Artiştii. Coborâţi de pe simeze,
cu ciuf, cu bărbi, cu gânduri covăsite,
energizează taine desluşite
deja, apropriindu-şi ipoteze

ce-au fost demult pe-aiurea altoite.
Desfac vechi prihănite metereze
obliterate-n ochii de fofeze
ce îi privesc, cu minţile sucite.

Sărbătoresc orice, oricum, oricare
prilej de impostură şi perdafuri.
Şampania-i trezită de căldură,

bolborosind idei… Pişcotul tare
îi poartă dezinvolt spre cenotafuri
visate. Onorantă-adunătură!

Coclender Blues (I) - Calea lui Traian

Oscilând între două tufe de gânduri şi bâţâindu-şi iute cardiatorul, coclenderul se lăsă o vreme purtat pe o frunză de dafin frumos mirositoare. Adulmecând clorofila vâscoasă, se osteni zadarnic să desfacă cu dinţii capacul copacului. Nu-i reuşiră primele şase-şapte încercări, aşa că renunţă şi se dădu ceva mai încolo, mai aproape de luceafăr. Ostenit, se aşeză alene pe o carapace de broască ţestoasă, dezveli cu grijă senvişul învelit în staniol ruginiu şi începu să hrănească raţele rătăcite prin câmpul cu varză. Ceea ce ne face să credem că se lăsa, pe furiş, seara...

Pe Calea lui Traian foşnesc poeţii

concubinând cu praful de pe tobă
şi, aplicând o lege anaerobă,
se-njură peste gard ca precupeţii.

Mai scociorăşti gurmand cenuşa-n sobă
şi-ţi dai la coadă coate cu orbeţii?
Morocănosul, rudă cu scaieţii,
îşi face la costum întâia probă.

Sus pe Capela curge-alene ceara
din brazii cu parfum de altă dată.
Mai chicotesc copilele prin ţarcuri

nerăbdătoare să se lase seara

ca să-şi aline dragostea stricată? 

Că mult e dulce dragostea prin parcuri...

Baladă cu manciclenderi şi cocciclopi

În teritoriul delimitat de prunul uscat (care face, aşadar, prune uscate) şi caisul cu alambic (producător autentic de caisată), coclenderii privesc cu jind la perfecta aliniere a planetelor. 

Din când în când, unul mai cu moţ se urcă gâfâind pe scăunelul cu trei picioare şubrede şi se străduieşte din toate răsputerile lui, atâtea câte i-au mai rămas, să aprindă luceafărul de ziuă cu bricheta lui argintoasă. Atunci când reuşeşte, şi asta se întâmplă foarte rar, ceilalţi coclenderi (fără moţ) izbucnesc în sincere urale şi ovaţii care trezesc brutal din somn nevestele manciclopilor tolănite în apropiere.

Şi, uite-aşa, am încălecat pe-o şa.... 

Iar peste ceva timp îşi fac apariţia, înfăşaţi în foi de varză, manciclenderii cei mititei şi cocciclopii trandafirii. Despre care nimeni nu poate spune cum şi de unde au apărut, deşi scutecele sunt tot atât de colorate, pe cât sunt de ude...

Acadeaua

Coclenderul cel albăstriu din cap până-n picioare şade rezemat dezinvolt de gardul primăriei sugând detaşat o acadea rotundă cu dungi albe şi roşii. O primise în dar vara trecută de la un coclender verzuliu (care-i venea chiar puţin nepot), însă o uitase din ce în ce mai mult în buzunarul cămăşii. Dar pe la orele două ale zilei de azi, pe când se aplecase să ridice o hârtie de zece lei pierdută de cineva în zăpada proaspătă, acadeaua îi căzuse din buzunar plescăind nervoasă. 

- Eşti un mare pişicher, maestre! îi spune ea printre dungi, topindu-se agale. Dar, pentru că sunt o doamnă şi îţi apreciez talentul, te iert cu entuziasm!.

În primul moment, coclenderul nu se minunează atât de tare că acadeaua vorbeşte, cât mai ales de conţinutul vorbelor ei. Aşa că o împătureşte cu grijă în hîrtia de zece lei şi o strecoară din nou în buzunarul cămăşii, fără să observe alaiul de manciclopi zgomotoşi care se îndreaptă în zbor lin pe deasupra primăriei, cu rachetele de tenis în mâini, spre sala de sport din apropiere...

Dilema lui Herr Kowrig

La vârsta lui, Herr Kowrig ştie că există atât dileme din care nu se poate ieşi (dilema crocodilului, dilema lui Zenon, dilema "luării în coarne" şi aşa mai departe) cât şi dileme în care nu se poate intra (Dilema Veche, par examplu).

În urma unei analize aprofundate care s-a întins pe parcursul a peste zece ani şi care l-a adus în apropierea premiului Nobel, Herr Kowrig a concluzionat că nimic din ceea ce se mişcă nu stă pe loc. Prin urmare, acum este lipsit de orice dubiu faptul că mişcarea este o mişcătură mişcătoare, în timp ce - per a contrario - starea este o stătătură statică. 

Este totuşi de mirare cum organismului uman aflat, în general, în mişcare i se întâmplă adeseori să îi stea mintea în loc. Iată că din această dilemă, Herr Kowrig nu mai poate ieşi!