Rezemat de marginea barului, monşerul - un sortiment de coclender cu pălărie lucioasă şi pantofi tricotaţi - socotea confuz crizantemele arămii adunate în găleata cu apă chioară şi paharele goale de vin. Până în momentul de faţă, crizantemele arămii ieşeau mereu învingătoare iar paharele nu reuşeau să le egaleze (sub aspect numeric, desigur). Cât priveşte fondul sonor, el se compunea din două simfonii, ambele neterminate, peste care se suprapuneau cu regularitate sirenele vapoarelor ce treceau pe strada din apropiere.
Bara arămie ce mărginea blatul barului bolborosea şi ea în bobote băgându-se în seamă, betegindu-i monşerului burta balonată şi biletele de tombolă băgate neglijent în buzunarul cu batistă bleumarin.
"Băi, monşerule, te făcuşi cui!" se auzi şuierând scobitoarea umedă şi nervoasă pe care barmanul o frământa de vreo două ceasuri între caninii-i de aur. "Te făcuşi cui, monşerule!"
Toată lumea din jur întoarse capul spre coclenderul cu pălărie lucioasă şi pantofi tricotaţi, mai puţin cei doisprezece apostoli ce nu îşi încheiaseră cina.
Pe furiş, monşerul îşi şterse o lacrimă portocalie cu dosul palmei. Apoi se apropie clătinându-se de peretele din spate al cârciumii, scoase un ciocan din buzunarul cămăşii şi se bătu singur, fără milă, lăsându-şi numai capul afară din tencuiala cenuşie, îmbâcsită cu fum de trabuc ieftin şi miros de gazolină.
Şi aşa se ascunse monşerul de ochii lumii, ruşinat şi fără să-şi plătească consumaţia.
După câţiva ani, cineva atârnă de capul lui cu pălărie lucioasă un tablou de Kimon Loghi. Pe care îl puteţi admira şi acum, în acelaşi loc, dacă vă rătăciţi vreodată prin port, cu o crizantemă în mână...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu