Insensibila ştampilă

Cel mai minunat lucru care i se poate întâmpla unui coclender este să se îndrăgostească nebuneşte de o ştampilă.

Pare ireal. Şi nici coclenderului-şef Cioroboc Teofil nu i-a venit să creadă că totul este aevea până în dimineaţa în care s-a deşteptat cu ea în gând după un somn agitat şi plin de năucitoare vise. Şi-a dat seama, în timp ce îşi aranja mustaţa în faţa oglinzii, că ştampila în apropierea căreia îşi petrecea cel puţin opt ore în fiecare zi devenise cu timpul o prezenţă liniştitoare fără de care nu putea să-şi mai conceapă viitoarea-i existenţă. Dintre toate ştampilele pe care le folosise în lunga lui activitate de funcţionar public, unele rotunde, altele triunghiulare, dreptunghiulare sau pătrate, aceasta de acum, cu tuşul ei atât de violet, i se părea unică şi de neînlocuit.

Este de la sine înţeles că numita ştampilă nu-i dădea nicio atenţie, îl privea cu o crudă indiferenţă şi avea mereu ceva de obiectat de fiecare dată când coclenderul-şef Cioroboc Teofil încerca să strecoare vreo aluzie la o posibilă şi atât de dorită relaţie sentimentală.

- Je vous aime, mon timbre!... I love you, my stamp!... şoptea el dulce.

- Mi si rupi, şefu'! răspundea ea într-o limbă necunoscută.

Colegii de serviciu începuseră să şuşotească deja şi să glumească pe seama celor doi. Privirile pe care coclenderul-şef le furişa timid spre ştampila cea rotundă deveniseră subiect de chicoteli şi bârfe răutăcioase. 

La toate aceste schimbări minunate din viaţa coclenderului-şef Cioroboc Teofil se adăuga şi faptul că începuse să îşi lustruiască pantofii în fiecare dimineaţă, să îşi schimbe cravatele şi să se spele pe cap din două în două zile, fără a mai pune la socoteală că sticluţa cu apă de colonie se termina din ce în ce mai repede...