Coclenderi pe-nserat

Pe vremea aceea, când perfectul nu mai era atât de simplu iar mai-mult-ca-perfectul începuse să devină oleacă imperfect, coclenderii cu zulufi ca pana corbului răpeau fecioarele din discoteci şi le înveleau în frunze de dud. Laolaltă cu puzderia de viermi de mătase negrăbiţi şi roua neuscată a zorilor din începuturi. 
Deabia într-un târziu, adică tocmai când începeau să se adune licuricii pe la casele lor, gogoaşa lucioasă cu o singură faţă se pornea să se rostogolească la vale, peste ciuful salcâmilor albi.
- "Mai toarnă, vericule, o palincă!" porunceşte scurt cel mai bărbătos dintre coclenderi. Şi cel mai femeios ridică damigeana tremurând şi o apleacă spre jumatea de ardei gras, umplând-o.
- "Hai, să trăim până murim!"
Iar toţi coclenderii, strânşi lângă salcâm, trăiau...