Prinţesa

Deşi pare greu de crezut, de fiecare dată când pierde la poker, Prinţesa îşi ia cu ea graţia ostenită, se suie pe scara din lemn care urcă până în vârful prunului bătrân din curtea şatoului şi se piteşte, ţinându-şi răsuflarea, printre fructele încă necoapte şi frunzele acoperite de omizi. Deşi pe sub ascunzătoarea ei secretă trec mereu, încolo şi-ncoace, husari verzi şi roşii, călări pe rădaşte şi cărăbuşi de porţelan, niciunul nu îndrăzneşte să ridice ochii spre ea, mişcare de altfel imposibil de executat şi din cauză că fiecare este dotat cu câte o umbrelă colorată.

Atunci când se aude sunetul trompetei şi se adună norii peste ziduri, Prinţesa îşi întinde aripile cu pene lungi şi pufoase şi se avântă în zbor, timp de trei zile şi trei nopţi (dacă nu cumva o apucă sughiţul sau vreun blestemat de strănut), peste dealurile îndoite sub codrii aceia niciodată străbătuţi de pas omenesc. Încetul cu încetul, în urma ei se adună picăturile de ploaie...

Doar când vine (tot după trei zile şi trei nopţi) vremea ţesălatului secret iar husarii verzi şi roşii lustruiesc crupele lucioase ale rădaştelor şi ale cărăbuşilor de porţelan, Prinţesa începe să se ostenească. Zborul i se domoleşte ca jarul lăsat să se stingă singur, neudat, penele lungi şi pufoase tremură tot mai tare iar rochia pătată de norii negri flutură obosită. 

Sunt de înţeles chiotele de bucurie ale copiilor atunci când picăturile de ploaie se topesc prin bălţile jegoase sau pe umbrelele colorate pe care husarii verzi şi roşii trebuie să le poarte mereu, în semn de respect.